Secțiunea pictură/desen
Premiul I
Premiul al II-lea
Floarea Vieții
Nehotărât și
plin de flori
Am să iau un
buchet din zori,
Și-am să cad
la ale tale picioare
Pentru că tu
ești ființa creatoare.
Nu ai trăit
de n-ai simțit
Cum floarea
de cais îmbată,
Orice fată.
Nu ai trăit
de n-ai simțit
În cântecul
păsărilor,
O muzică a
stelelor
Și nici
inimă n-ai avut,
Prin crâng,
de nu te-ai abătut!
Nu ai trăit
de n-ai simțit
Mirosul
frunzei jeluite-n bătătură
Și nici de
n-ai adulmecat mireasma primăverii-n bătătură!
Mai vreau să sper
Ai intrat în
viața mea ușor,
Nu te-am
chemat și n-am dorit să vii.
La fel de
lin, ca pasărea în zbor
Tu ai
pătruns în zilele pustii.
Și când te
văd, adun din nou puteri
Să văd că-i
soare și lumină-n cer,
Să cred că
astăzi este încă ieri,
Că, dacă
pot, mai vreau încă să sper.
Ai bătut la
ușa sufletului meu.
Te-am lăsat
să intri. N-am știut,
Că-ntr-o zi
îmi va fi atât de greu
Să te prind.
Și totuși, te-am pierdut.
Zâmbetul
Nu lăsa să
treacă timpul
Fără să
zâmbești!
Tristețea
îți schimbă chipul
Și
îmbătrânești.
Zâmbind mai
des în viață,
Vei fi mai
sănătos.
Când ai
zâmbit în față,
Ai și un
chip frumos.
Așadar ,
zâmbește!
Zâmbește tot
timpul!
Că
te-întinerește
Și-ți luminează chipul.
Premiul al II-lea
Cod: D1234
Satul
Într-un sat
frumos, la țară
M-am născut
copil sărac
N-aveam
telefon, tabletă...
Mi-era
gândul la jucat.
Zarvă mare
era în drum
Răsuna
întreaga vale
Ne jucam
de-a pitulușul
N-aveam
treabă de mâncare
Duminica,
sărbătoare!
Bătea
clopotul cu rimă
Ne strângeam
cu toți la strană
Și făceam
câte-o cântare.
Azi e satul
pustit
Nu mai e ca
altă dată.
Rugă
Doamne, fă-i
tu o minune
Să scăpăm
de-această boală
Să putem fi
iarăși liberi
Multă lume e
bolnavă
De acest
virus ucigaș
La aceste
lucruri grele
Eu nu vrea
să fiu părtaș.
Dă-ne Doamne
sănătate
Și putere și
nădejde
Ia-ne cheia
de la ușă
Să putem
învăța carte.
Fie-ți milă
Doamne ție
De noi toți
mai buni, mai răi
Și
ferește-ne de rele.
Pân-la
vremea de “ apoi”.
Ieri aveai cunună
verde
Mai tărziu ai ruginit
Măine poate o să cadă
Și rămâi descoperit.
Frunzele tale
frumoase
Au făcut covor pe jos
Însă crengile golașe
N-o să-ți fie de
folos.
Amorțit și vai de
tine
Toată iarna o să
stai!
Îmbrăcat cu haină
albă
Și cu țurțurii, vai,
vai, vai!
Însă eu copac, sti
bine
Așa-i regula la voi
Iarna-i grea, omătu-i
mare
Timpul nu-l poți da
–napoi!
IARNA
A nins cu fulgi
mari, zglobii, ca apoi să se aștearnă covor moale și pufos peste întinderi. În
zorii zilei zăpada jucăușă va bucura inimile copiilor.
În bătătura țării, baba Iarna își adună
troienile în clăi. În depărtare, pădurea scânteind în mii de luminițe pare un
castel din basmele cu Feți-Frumoși, zmei-paralei, zâne, Ilene Cosânzene. Pe
uliță trec sănii parcă zboară, cu zvon de zurgălăi și scârțâit de șine.
Natura este inundată într-o lumină
solemnă.Toul este acoperit de o mantie srtălucitoare și zările îți sorb
privirea. Întinderile-s albe ca sufletu-mi curat.
În pădurea cu copaci de zahăr, pe câmpul
de cristal, animalele sunt îmbătate de acest farmec. Și cerbii cu coarne pe
spate despletite fac salturi îndrăznețe și amețitoare, lupul poposește pe labe
și privește încremenit, ursul își suge laba în hruba tihnită visând un vis
sălbatic de iarnă în Carpații cu crestele semețe, țapii cei negri și țântați
stau împietriți pe cele mai înalte piscuri ale muntelui.
Seara își îmbracă mantia ei presărată de
stele. Totul domnește într-o tăcere adâncă.
ÎN PĂDURE, IARNA
Iarna, dacă mergi într-o pădure, ai să
crezi că te afli într-un palat din basme. Copacii par de zahăr, câmpul de
cristal, iazu-i ca oglinda. Totul e alb împrejur.
Dar și așa, pe gerul aspru și sălbatic al iernii, în pădure e liniște. animalele își continuă viața. Un stejar bătrân se acutură de omăt.
- Uf, ce iarnă grea! oftează din greu bătrânul stejar.
- Ce este aceea iarnă, moșule ? îl întreabă un stejărel.
- Iarnă e acum, puiule. Vezi, iarna e altfel. Mama pădure e plină de stele argintii. Plapuma albă de zăpadă a acoperit totul. Potecile nici nu se mai zăresc sub stratul gros de nea. Iepurii și celelalte animale își caută hrana. Unele din ele și-au făcut provizii, cum e veverița Rica pe care o cunoști.
- Iar noi ?
- Noi rămânem aici unde stăm neclintiți de veacuri. Uite o veveriță acolo! De unde o fi apărut ?
- Din scorbura ta, moșule!
- De, mi-ar trebui ochelari !
- Se vede ...
- Brrr! Uite băiete, vezi că pădurea, mama noastră, pare lipsită de viață? Vezi că omătul este pretutindeni ?
- Da.
- Dar știi că zăpada asta ne ține nouă de cald acum și de sete vara?
- Asta nu știam.
- Uite, se lasă noaptea. Ar fi bine să nu mai vorbim.
Stejărelul tăcu. Peste câteva clipe noaptea îi învălui cu vălul ei negru.
Satul meu de vis
Când
mă gândesc la satul meu, la lanurile de grâu ce se leagănă sub
adierea blândă a vântului de vara și la spicele încărcate de boabe ce se
aplecau spre pământul moale iar soarele îl încălzea cu razele lui de aur mă
cuprinde o emoție și o fericire nemărginită.
Atunci când ne jucam cerul părea că e
făcut din flori de nu mă uita și norii presărați cu puf de păpădie. Când se
lăsa noaptea frumoasa ca și zâmbetul unui copil era o liniște deplină doar
greierii se mai auzeau. Luna strălucea ca niciodată pe cer ca și o regina a
nopții care dansa alături de steluțele aurii. Soarele se trezea bucuros și
strălucea ca un diamant prețios iar păsările cântau de bucurie. Copiii se jucau
pe ulița din sat iar râsetele lor semănau cu clinchetele clopoțeilor și
întregeau tabloul de vis. Erau bucuroși că a venit vara mult așteptată cu
vacanța ei veselă, cu cireșele ei zemoase și florile parfumate.
Pe ulița aceea ne jucam
diverse jocuri. Copii își confecționau fiecare jucăria lor. Eram îmbrăcați în
straie populare.
Sufletul satului meu este familia
mea, prietenii mei și toate amintirile
frumoase petrecute acolo, acolo la bunici, unde totul era de vis…
----------------------------------------------------------------------
Cod: SER5
O RÂNDUNICĂ NE POVESTEȘTE
Era o zi
însorită de primăvară. Rândunelele se întorceau obosite la cuiburile lor. Le
priveam încântați cum zburau ca săgețile, parcă atingând pământul, apoi se
ridicau lin.
O rândunică a poposit pe streașina casei mele, în apropierea vechiului cuib. Nu m-am putut abține și am spus:
- Voi rândunelele, vă bucurați când reveniți în aceste ținuturi ?
- Bineînțeles! a răspuns rândunica. Dacă nu am îndrăgi aceste locuri nu am face an de an aceste călătorii obositoare și primejdioase.
- Povestește-mi despre ținuturile peste care ai zburat, te rog !
- Drumul nostru a fost lung și anevoios, a început a povesti rândunica. Zile și nopți am zburat neavând unde face un mic popas. Când la orizont s-a ivit vaporul n-am crezut că vom putea ajunge la el. Dar multe nu rezistăm și cădem în apă, hrană peștilor. Cu toate acestea nu ne oprim din drumul nostru decât aici, unde știm că ne așteaptă cuiburile, pădurile, câmpiile, oamenii. Aici ne reclădim cuiburile, îngrijim puișorii și plecăm împreună goniți doar de frigul iernii. În fiecare primăvară însă, ne întoarcem.
”Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
Veniți cu bine!
De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi. ”
(Vestitorii primăverii - George Coșbuc)
CONCERTUL PRIMĂVERII
E primăvară. Soarele și stăpânitorul lumii a dat la o
parte perdeaua norilor și a apărut din nou pe cerul de cristal zâmbind și salutând
parcă natura reînviată.
Iarba și copacii au înverzit, pâraiele umflate curg repede
șopotind, au apărut gâzele și florile, se întorc păsările călătoare în țara
multiubită.
În pădure e concert cu ocazia sosirii primei fiice a
anului, primăvara. La acest concert cucul cântă din flaut, mierla numită ”perla
cântăreților din mai”, doinește și, din tilincă cântă sturzii. Gaițele,
ciocârliile, privighetorile cântă și ele. Dirijor este ghionoaia.
”Artiștii” stau așezați în cerc, iar dirijorul pe o
creangă mai sus. În jurul cântăreților, bursucii și urșii fac tumbe, iar
iepurașii țopăie.
La concertul acesta, cel mai frumos concert al
cântăreților pădurii, vin spectatori, copiii. Sunetele întortocheate și repezi
pe care le scot aceste păsări îi uimesc și îi fac să viseze un cântec. Seara,
când spectacolul ia sfârșit și ei se întorc acasă, visează că și ei cântă la
fel de frumos.
Concertul păsărilor pădurii este cel mai minunat concert
din lume, cu sunete frumoase și de neimitat.
Lumea satului meu
Lumea satului este asa cum unii stiu din
povestile bunicilor.....
Relieful valurit, alb, verde sau
galbui, in functie de anotimp, iti incanta mereu privirile, oamenii imbracati
in costume populare adunati duminica la biserica, si femeile care pregatesc
mancare delicioasa pentru cei care muncesc din greu pe camp, toate acestea iti
mangaie sufletul, stiind ca exita o astfel de lume dominata de bunatati.
Satul copilariei mele este un colt de rai in județul
Valcea ,comuna Amarasti.
Primavara, copiii merg pe poiana la cules de zambile frumoase care
zambesc cand simt atingerea duioasa a copiilor.Comuna Amărăști are multe locuri
frumoase si incantatoare. Vara, copiii se joaca in garla satului si merg
cu parintii lor la adunarea recoltei. Locuitorii comunei au maini harnice care
culeg roadele copacilor.Toamna, micutii alearga voiosi printe frunzele uscate
care si-au luat “La revedere!” de la parintii lor, copacii.Iarna ,copiii se dau
cu sania pe colinele satului chiuind din tot sufletul si razand cu pofta si
satisfactie.
Casele au caciuli albe, iar
satul surade voios atunci cand isi vede vesmintele albe si curate.Copacii infloriti,primavara iti dau impresia ca esti
pe alta planeta unde sunt numai flori inflorite si cu miresme minunate.
Cu alte cuvinte, lumea satului poate fi considerata si un colt linistit
si pasnic, dar de asemenea si un perimentru intesat de oameni harnici si muncti
grele si istovitoare, dar care se unesc prin daruinta si dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu